HellO, WOrld!
Stiti serialul ala nou de pe HBO? Westworld? In care joaca Anthony Hopkins? E straniu, dar super tare! Ideea principala a scenariului e ca o corporatie reuseste sa creeze cel mai tare parc de distractii ever: o lume in miniatura, populata de roboti umanoizi, dar atat de bine construiti incat par oameni. Iar in parcul asta de distractii, care pare desprins din filmele cu John Wayne, orice turist are dreptul sa ucida si/sau violeze orice specimen de robot din Westworld. Poate distruge cat vrea, daca asta il distreaza, atata timp cat a platit biletul de acces in parc. Si, pana la urma, e vorba doar doar de niste roboti, creati exact in acest scop, sa ii „binedispuna” pe vizitatori. Insa robotii par sa semene un pic mai mult decat ar trebui cu oamenii, incep sa aiba amintiri si… de aici nu mai stiu, pentru ca aseara a fost abia episodul al 5-lea al serialului.
De ce am facut introducerea asta, care pare sa n-aiba nicio legatura cu pozele pe care le-am facut in luna mai la Istanbul? Tocmai pentru ca are. Iar aceasta este exact motivul pentru care am ales sa postez fotografiile astea cu 6 luni intarziere.
Eram a treia oara la Istanbul, oras de care m-am indragostit din prima. De altfel, se lupta cu Barcelona pentru un loc intai in topul oraselor pe care le ador. Are de toate orasul asta: si agitatie, si lentoarea aia orientala, si rafinament otoman si modernitate, cluburi, plaje, magazine, cafea la ibric, palate, negutatori iscusiti, aur si kebab. De cate ori m-as intoarce, tot as avea ceva de descoperit in orasul asta urias care se intinde pe doua continente, ca niciun altul pe lume. De data asta am stat doar o zi, in popas in drumul spre Cappadocia si apoi spre insorita Antalya. Suficient insa pentru a ma minuna iar de niste locuri parca desprinse din 1001 de Nopti, ascunse undeva in umbra marii Moschei Albastre. Si de a face o croaziera pe Bosfor, fara de care, orice vacanta in Istambul imi pare incompleta. Am admirat palatele vechi si noi asezate semet pe malul apei, podurile uriase peste stramtoare, cupolele minaretelor ce sticleau in soarele aspru de mai, in timp ce savuram o cafea dumnezeiasca pe vaporasul care ne purta lin printre toate minunile astea. Era o zi perfecta.
Si totusi… In momentul in care am ajuns in piata Sultanahmet, uriasul loc de intalnire al tuturor turistilor ce ajung in Istanbul, pentru acolo se afla Moscheea Albastra, Sf. Sofia si o multime de alte monumente importante, sufletul mi s-a strans putin. Pentru ca am trecut chiar pe langa cladirea unde se afla mai multe bancomate, si de unde am retras de atatea ori lire turcesti in vacantele mele precedente. Doar ca acolo explodase o bomba cu cateva saptamani inainte, si cativa turisti au murit. Am trecut la cativa pasi de locul ala si am simtit cum o gheara de frica si spaima mi se infige in inima, oprind-o un pic in loc. Nu, nu va imaginati ca sunt vreun fricos, am ajuns in vacantele mele in multe locuri considerate si atunci, si acum, periculoase. Dar atunci pericolul era mai mult o chestie generala, stiai ca tara, orasul sau locul respectiv au un oarecare potential de risc. Si oricum, cel mai rau lucru la care te puteai astepta era sa fii jefuit si batut. Cam atat. Doar in Egipt, cand am ajuns in Valea Regilor, ghidul ne-a povestit de atentatul terorist ce se intamplase fix acolo cu cativa ani mai devreme, in care au fost ucisi mai multi turisti nemti. Insa atunci, in vacanta mea in Egipt, sistemul de securitate parea atat de bine pus la punct, erau atat de multi militari care ne pazeau, incat nu am avut niciun moment senzatia ca m-as fi aflat in vreun pericol.
Ei bine, de cativa ani, senzatia asta de siguranta nu o mai am. Calatoresc in continuare mult, ador sa fac asta, insa undeva in subconstient e ceva ce nu-mi da pace. Imi aleg cu mai multa atentie destinatiile si sper tot timpul sa nu ajung intr-un aeroport, avion, restaurant sau pe un bulevard unde sa explodeze o bomba. Pentru ca uite, unii nu mai au rabdare pana se inventeaza un Westword si „se distreaza” ucigand oameni adevarati, in numele unor doctrine pe care nu le inteleg. Nici eu, dar cred ca nici ei. Iar „teroristii” astia par foarte hotarati sa transforme intreaga lume intr-un parc de distractii unde poti oricand sa omori/violezi, sa distrugi vieti fara a avea niciun regret. Asa cum s-a si intamplat la doar doua saptamani dupa ce am plecat din Istanbul. Cand doua atentate mari au ucis o multime de oameni nevinovati. Iar eu nu am mai fost in stare sa povestesc despre orasul asta superb. Pe care as vrea din nou sa-l revad. Cat mai curand. Dar mi-e un pic teama. Si as vrea sa-mi treaca. Sa ne treaca.
LOve,
O.
Outfit: H&M shirt and trousers, Cesare Paciotti shoes, Ray Ban sunglasses.
Photos of me by Emil Costrut
Landscape photos by Matei Buta