„Do not apologize for crying. Without this emotion, we are only robots.” (Elizabeth Gilbert)
HellO, WOrld!
Trebuie sa recunosc, in ultimul timp mi-au dat lacrimile cam des. Nope, nu sunt vreun tip foarte sensibil, ba chiar am fost acuzat de multe ori ca nu sunt deloc, insa uite ca primavara se pare ca are efectul asta lacrimogen asupra mea. Sau poate e vorba doar de lumea asta nebuna, nebuna, nebuna..care imi aduce mereu aminte de o replica din filmul „Crush”(tradus parca prin „Povesti din L.A.), ce suna cam asa: „We’re always behind this metal and glass. I think we miss that touch so much, that we crash into each other, just so we can feel something.” Da, ne-am ascuns atat de mult dupa ecranele monitoarelor, telefoanelor, dupa geamurile stralucitoare ale cladirilor de birouri si in masinile noastra ingramadite stupid in trafic, incat nu mai avem, de multe ori, niciun fel de contact cu realitatea. Cu lumea adevarata. Cu oamenii. Cei din carne si oase, nu cei din pozele si live-urile de multe ori atat de penibilute de pe Facebook. Iar singurele „lucruri” care ne fac sa ne mai ridicam ochii din ecranele astea sunt dragostea sau o tragedie foarte puternica. Un atentat. Un incendiu ingrozitor. O nedreptate uriasa si urata. Atat.
Si acum sa va povestesc despre Londra. Imi place din ce in ce mai mult orasul asta. Si sincer, nu imi explic de ce, pentru ca nu are plaja si in plus, acolo ploua 35o de zile pe an. Ma indragostesc insa din ce in ce mai mult de Londra pentru ca e atat de cosmopolita si frumoasa si are aerul ala regal pe care nu il poti neglija, dar si un fel de relaxare si un coolness pe care nu l-am gasit nici la Paris, nici la Berlin. Desigur, sunt subiectiv acum. Insa m-am simtit iarasi minunat la Londra si abia astept sa revin acolo. Chiar daca intre timp s-a intamplat oribilul atentat de pe Westminster Bridge.
#WeAreNotAfraid.
Nu, nici mie nu mi-e teama. London, I <3 YOU!
Si acum ajungem la primul moment in care mi-au dat lacrimile. Recunosc, frumusetea ma impresioneaza intotdeauna foarte mult, iar cand i-am vazut pe Sergei Polunin si pe Natalia Osipova, iubita lui, dansand pe scena de la Saddler’s Wells, intr-o secventa din Icarus, am avut niste lacrimi de fericire in coltul ochilor. Asta pentru ca pe Sergei il stiam deja din celebrul clip pe care il facuse pe melodia celor de la Hozier, „Take Me To Church”. Apoi, am vazut documentarul „The Dancer” pe HBO, unde aflam cum a ajuns Sergei dintr-un orasel din Ucraina sa fie cel mai tanar prim-solist al Royal Ballet la Londra. Si cum a parasit aceasta scena, ce la facut celebru, pentru ca nu se simtea suficient de liber. Si cum a ajuns apoi in Rusia. Iar apoi…inapoi la Londra, de data asta in propriul proiect independent „Project Polunin”, pus in scena la teatrul Saddler’s Wells. 4 spectacole, in 4 zile consecutive, toate Sold Out. La ultimul, cel de sambata, am mers eu. Si a fost atat de frumos!! Am citit apoi cronicile, care nu ii sunt prea favorabile lui Sergei, insa ma doare in cot. Pentru ca nu cred ca sunt obiective, ci pur si simplu il pun la zid pentru ca s-a revoltat impotriva sistemului. Pentru ca a spus ca se lasa de balet iar apoi a revenit cu un spectacol independent. Pe mine m-a emotionat. Si sper sa-l mai vad pe Sergei dansand. Mai ales ca o face din nou cu pofta, pentru ca are acum acest proiect independend despre care spune, intr-un interviu din revista Attitude: „The idea is to give a platform for dancers to create – away from the companies, away from the competitiviness. I do love to dance and I love dancers, but I’m not happy with the system and the people who, by trying to control the system, stop artistic and financial progress and any kind of growth. Dancers are so special and they just get accustomed to being treated badly and never speaking out about it. But they truly are some of the most amazing people in the world.”
Nu trecusera inca 72 de ore de la spectacol si eu, abia intors in tara, am aflat de atentatul oribil de la Londra. Da, cel de la Westiminster Bridge, unde un dement a intrat cu o masina de teren in lumea de pe trotuar si a nenorocit atatea vieti. Mi-au dat lacrimile cand am aflat, pentru ca orice act crud de felul asta mi se pare teribil de inuman si fara sens. Pentru ca nicio religie nu poate sa justifice asa ceva. Nu in secolul 21. #Stop #WeAreNotAfraid.
jk m
LOve,
O.
Outfit: Spring Icons by The Weeknd & H&M hoodie, H&M Studio SS17 biker jacket, H&M jeans, Emporio Armani boots, Christian Dior sunglasses.