„Nu puteti avea dragoste si bucurie in viata, pana nu va lasati sa fiti vazuti. Cum va puteti lasa iubiti, daca nu sunteti vazuti? Vulnerabilitatea e calea spre celalalt.” ( Brené Brown)
HellO, WOrld!
Totul a inceput cu o chestie filmata de Netflix la o conferinta, care mi-a aparut la recomandari. Perfect, ce sa zic! Urasc sa merg la evenimente motivationale, am fost invitat la sute si am mers la vreo 5, ca n-am scapat de gura prietenilor, dar toate mi s-au parut teribil de plictisitoare, pentru ca, in esenta, toate fraiereau niste oameni sa dea bani pe niste chestii mai mult sau putin inutile. Erau ca un fel de MLM, dar cu o alta palarie, gen “E momentul sa te redescoperi pe tine” sau “Luminita nu e la capatul tunelului, e chiar in tine.” Stupid, v-am zis.
Si nah, pentru ca sunt antreprenor/freelancer, am totusi multe momente in care stau doar eu cu mine. Si ma intreb despre starea planetei sau despre ce o sa mai mananc maine. Chestii banale. Dar asta inseamna evident ca sunt zile in care am mult timp liber, iar Netflix abia asteapta sa afle asta. Iar zilele astea se intampla de obicei dupa ce reusesc sa imi platesc iar, consecvent, toate taxele la stat.
Bref, ca am facut o introducere cam mare, am dat de acest discurs, ca nu pot sa-i zic altfel, al lui Brené Brown, o doamna din America, ce arata ca o gospodina clasica, dar care este cercetator si in plus, e specializata in teme ca: rusinea, curajul si vulnerabilitatea. Si de la showul de pe Netflix am ajuns la alt discurs al ei, de data asta de la o conferinta Ted Talks, care are peste 8 milioane de vizualizari pe Youtube. Si care, intr-un mod oarecum extraordinar, mi-a deschis ochii. De tot. De ce? Si mai ales, cum?
Ok, o sa incep cu copilaria, a mea, evident. A fost una fericita, maximul de fericire pe care il puteai trai in ultimii ani ai lui Ceausescu. Adica nu vedeam portocale decat de Craciun, dar mai aveam Pepsi si de 23 August, si mai primeam si haine si cosmetice de la neamurile din Occident (Rexona, Fa, de astea). Eram un copil frumusel, invatam bine, zece pe linie si toata familia si toti cunoscutii imi laudau parintii pentru baiatul lor senzational. Am progresat repede si in conducerea pionierilor, ajunsesem ceva vice pe scoala or something. Eram de neoprit. Si nu eram tocilar, dar imi curgeau materiile in cap foarte usor, asa ca aveam note mari chiar daca eram prieten super bun cu golanii scolii. Nu invatam prea mult, in schimb citeam enorm. Asta cred ca m-a dus apoi si in cea mai tare clasa, de la cel mai bun liceu din oras. Eram toti vedetele orasului, eu evident ca eram starul familiei, ceva de nedescris. Imi intrase deja in cap ca eram copilul perfect, mereu corect, civilizat, citit, ce mai, nu exista altcineva ca mine. Chiar si dupa ce am ratat examenul la ASE, iar apoi am intrat la Filosofie la Cluj (v-am zis mai sus ca citeam enorm, da?), toata facultatea am trecut-o simtindu-ma ca un fel de Kanye. Desigur, unul care a citit ceva mai mult. Asta venea evident la pachet si cu perfectiunea. Era tot timpul o o provocare pentru mine sa fiu cel mai bun, sa nu existe nimeni care sa poata fi comparat cu mine. Si reuseam, tot timpul. In continuare eram suficient de frumusel incat primeam florile pe gratis de la floraresele din piete. Nici acum inca nu inteleg cum se intampla asta.
Evident, a ajuns momentul sa ma angajez. Si ghici ce, chestia asta cu perfectiunea nu m-a parasit. Se tinea scai de mine, si de fiecare data cand greseam ceva, ma autoflagelam in capul meu, era ceva groaznic. Dar ambitia (si norocul, recunosc) m-au dus exact unde doream, la joburile pe care le visam si unde am facut tot posibilul sa demonstrez ca sunt cel mai bun. Chiar daca schimbasem domeniul si orasul, nu mai eram jurnalist ci lucram in vanzari de publicitate pentru reviste. Dar mi-a si iesit de cateva ori, ani buni la rand. Asta pana cand, la un moment dat, am suferit primul soc.
Conducerea companiei unde lucram a decis sa angajeze pe cineva pe o pozitie identica cu a mea. Well, de ce? ma intrebam eu, nedormind noptile. Le-am adus milioane de dolari, imi ziceam, nu e corect sa imi faca asa ceva, dar intre timp imi plasam piesele pe tabla de sah astfel incat eu sa fiu declarat invingator. Ceea ce s-a si intamplat. A urmat apoi un alt job, unde am trait o experienta oarecum similara. Apoi altul. Toate astea, in ultimii ani. Deja, va zic, increderea in perfectiunea mea s-a zdruncinat grav, mai ales ca nici pe plan personal nu eram vreo bucurie. Au urmat alte nopti nedormite, intrebari fara raspuns care se invarteau in capul meu, insa, evident, din exterior nu parea ca s-a schimbat nimic la mine. Aveam si blogul acum, eram urmarit de o multime de followers si cititori, n-aveam cum sa afisez alta imagine, decat una de succes. Una perfecta, asa cum mi-o imaginam eu, cu vacante de vis, haine minunate si petreceri senzationale. Outfiturile trebuiau sa fie exact ce trebuie, tot timpul in trend, dar de o eleganta bine studiata, la evenimente respectam intotdeauna dress-code-ul, eram apreciat pentru asta – eram, asa cum v-am tot zis, perfect. Sau asa paream, in capul meu. Si mi-am dat seama ca nu stiam sa fiu altfel. Nu imi permiteam nicio secunda si in niciun context sa fiu vulnerabil, sau sa fiu surpins de o situatie neplacuta. Nici macar nu puteam vorbi despre problema asta, cel mult unor prieteni foarte apropiati. Si nah, nu e ca si cum as avea vreo boala in stadiu terminal, asa ca toti imi ziceau ceva de genul: “hai, mai, te vaiti ca esti prea perfect? Sincer, uita-te la copii din Africa. Sau la cei cu probleme de greutate. Tu inventezi motive sa te plangi. Ca sa fii centrul atentiei iar. La-să-neeee!! Mergi si mai ia-ti un bilet de avion. Chiar, unde mai pleci?” Cam asta era tot. Si credeti-ma, supra-expunerea pe social media nu ma ajuta deloc, pentru ca inclusiv cei mai buni prieteni au inceput sa ma vada mai mult ca pec cel din imaginile de pe blog/Instagram/Facebook, decat cel real.
Nah, acum ce sa fac? Sa ma duc poate la psiholog, cum a facut Brene Brown? Ea zice ca nu prea a ajutat-o, ca e si ea un fel de control-freak, ca si mine. Deci nu e neaparat o solutie. In schimb, intre timp, in jurul meu vad ca se militeaza pe toate fronturile pentru acceptarea celor cu corpuri cu forme, a celor cu tot felul de alte deficiente, a celor de orice rasa sau orice religie, sau orice orientare sexuala, lucru cu care sunt mega de acord si chiar mi se pare absolut firesc. Lumea pare toata mult mai buna asa. Dar ce ne facem cu astia, ca mine, “aproape-perfectii?”. Pentru ca și ei sunt oameni, vă zic eu, chiar daca nu par. Ba chiar e posibil sa fie destul de nefericiti din cauza asta.
Si acum ajung iar la Brené Brown. Care la un moment dat, in conferinta Ted de care v-am zis mai sus, si pe care o gasiti AICI, zice asta despre rezultatele unui studiu al ei: “Oamenii pot fi impartiti in doua categorii, din punctul de vedere al utilitatii, al modului in care simt ca isi merita locul. Oamenii care se simteau iubiti si integrati erau chiar cei care credeau ca merita sa fie iubiti si integrati. Iar ceilalti erau cei care trebuiau sa lupte continuu pentru a fi iubiti si a simti ca isi merita locul, pentru ca se simteau inutili si insignifianti.“ Acum, ce se intampla cu ei cand trec dintr-o categorie in cealalta, asta sunt tare curios sa aflu. Pentru ca, va zic, nu e deloc usor. Si e nevoie de curaj, asa cum o sa vedeti ca zice Brené. Iar asta inseamna sa-mi accept vulnerabilitatea. Asta e, m-am saturat sa fiu perfect. De fapt, nici nu am fost niciodata, dar n-am stiut sa fiu altfel. Tu cum esti?
LOve,
O.