“Pe ura nu poti cladi, precum nu poti pe mlastina.” (Liviu Rebreanu – Padurea spanzuratilor)
Mi-a luat cateva zile sa imi revin si sa realizez ca spectacolul “Padurea Spanzuratilor” pus in scena de Radu Afrim la Teatru National, a fost cea mai puternica si zdruncinatoare experienta pe care am trait-o vazand o piesa de teatru. Poate m-a marcat asa tare pentru ca, la fel ca Afrim, mi-am facut vacantele pe malul Somesului, in taramul ala din nordul Ardealului, unde bunica scotea vara painea din cuptor iar vacile se intorceau seara la portile unde le asteptau vecinele: Ildiko, Greta si Lenuta. Iar eu citeam pentru bac romanul Ion. Si era pace.
Am terminat liceul la Rebreanu. Era cel mai tare liceu din judet, si daca ajungeai in A, atunci deveneai din start un fel de vedeta locala in oraselul ala mic si cu puternice influente sasesti din Ardeal. Sau nah, probabil asta era doar in capul meu plin de Eliade si Cioran. Chiar si liceul fusese initial, la inceputul secolului trecut, Gimnaziu luteran pentru baieti. Imi amintesc si acum ca ieseam din clasa si fix in fata erau scarile monumentale ale profesorilor, de marmura, asternute cu o mocheta rosie, in capul carora era amplasat un bust intunecat al lui Liviu Rebreanu. Cam asta a fost singura mea legatura cu Liviu Rebreanu, care traise la cativa kilometri de Bistrita si a carui casa memoriala o vizitasem de nenumarate ori in excursiile obligatorii “cu clasa”. Era o casuta micuta, intr-o vale, cu un cerdac negru si cu o curte unde ma alergam cu colegii mei, atunci cand invatatoarea isi muta ochii de pe noi.
Habar n-aveam pe vremea aia ca o sa vad spectacolul lui Afrim la National si ca o sa ma zguduie asa tare un text scris de Rebreanu. De fapt a fost mai mult de atat, a fost ca un soc electric care m-a facut sa deschid ochii si sa vad bine, dar bine de tot, Romania asta ce cumva a reusit sa implineasca 100 de ani anul trecut. In ciuda tuturor dusmanilor din afara. In ciuda jocurilor facute la masa murdara a intereselor unor state mai mari. Dar mai ales, in ciuda noastra, care cumva reusim si acum sa ne facem cel mai mult rau. Nu e o radiografie care ne arata bine, dar ne arata fix cum suntem. Si asta e bine. Pentru ca spectacolul asta ar trebui sa functioneze ca un catharsis, dupa care sa schimbam ce e rau in noi si sa pornim spre urmatorii 100 de ani cu curaj, dar mai ales cu mai multa iubire. De asta cumva l-as trece la vizionare obligatorie pentru elevii de liceu. Sa ii duca si pe ei diriginta “cu clasa” la National, si sa vada Padurea Spanzuratilor montata de Afrim. Are suficiente referiri la actualitate astfel incat sa nu se plictiseasca. Si felul in care regizorul a construit inceputul spectacolului cred ca exact asta cauta, o legatura cu generatia tanara, ce o sa inceapa sa construiasca Romania urmatorilor 100 de ani.
N-am fost niciodata nationalist si nici nu cred in povestile cu poporul român = cel mai minunat din lume. Si care, desi a rezultat din uniunea nu chiar consensuala intre Traian si Decebal, a devenit neamul ales si binecuvantat de Dumnezeu. Eu cred ca Dumnezeu iubeste toate popoarele. Chiar si pe arabi sau pe japonezi sau pe brazilieni. Sau pe unguri, ca tot auzim cateva replici si niste cantece superbe in maghiara in spectacolul lui Afrim. Si ar fi bine sa invatam si noi felul asta de iubire. Pentru ca “iubirea traieste vesnic, fara inceput si fara sfarsit. Prin iubire cunosti pe Dumnezeu si te inalti pana la ceruri” (Liviu Rebreanu – Padurea spanzuratilor). Si da, Dumnezeu ne iubeste si pe noi, romanii, oricat de batuti de soarta am parea. Dar asa cum se vede si in “Padurea Spânzuratilor” la National, e clar ca soarta asta ne-o si facem cu mana noastra. Vedem proiectii cu paduri taiate, cu caini spanzurati, cu jandarmii care bat protestatari in Piata Victoriei, cu mineri care bat alti protestatari in Piata Universitatii, vedem o multime de imagini ale urii cu care suntem deja atat de obisnuiti, incat ura ni se pare fireasca. Dar nu e! Iar succedarea imaginilor acestea cu repeziciune tocmai asta ne arata, si ne cutremura. “Iubirea n-a ucis niciodata, Gross. Numai oamenii ucid in numele ei.”, spune Apostol Bologa la un moment dat in piesa. Si iti dai seama ca fix asa e, simti ca toata ceata si norii aia grei si gri care apar ca fundal pe cam toata durata spectacolului ti se ridica de pe ochi si suflet si cumva il vezi pe Dumnezeu si iubirea lui, asa cum o vazuse Bologa atunci cand era mic. Si intelegi in fractura aia de secunda ca daca e sa ne raspundem la intrebarea din finalul spectacolului: “Noi unde mergem?”, raspunsul e in iubire. Si nu altundeva.
Toate reprezentatiile spectacolului de pana acum s-au jucat cu casa inchisa. In luna Februarie sunt programate doua spectacole dar sunt deja sold-out. Eu va recomand sa faceti tot posibilul sa vedeti “Padurea Spanzuratilor” de la Teatrul National.
E un spectacol care dureaza aproximativ trei ore jumate (cu tot cu pauza), in care actorii fac un adevarat tur de forta, si aici ii mentionez doar pe Alexandru Potocean, Marius Manole, Raluca Aprodu, Ada Gales si Richard Bovnoczki. Iar scenografia realizata excelent de Cosmin Florea si proiectiile video si mappingul realizat de Andrei Cozlac completeaza senzational povestea pe care ne-o prezinta intr-un mod atat de minunat Radu Afrim. Mie nu-mi ramane decat sa ii multumesc pentru spectacolul magistral. Dar mai ales ca mi-a readus cumva amintirile copilariei de pe malul Somesului atat de aproape, incat la un moment dat mi s-a parut ca o aud pe bunica mea fredonand in curte o doina de catanie.
LOve,
O.
Fotografia din spectacol: Radu Afrim